Abstract: Preoţia cere eroism moral, şi aceasta nu este o calitate comună. Misiunea ei este o slujire cu timp şi fără timp, în orice condiţii, fără răsplată imediată, de multe ori fără nici una de la oameni, adesea cu critici şi cu ponoase, în loc de sprijin şi de mulţumire. Multe probleme care nu se pun celorlalţi oameni, se pun numai preotului. Ceilalţi pot încheia ziua de lucru satisfăcuţi, dacă l-au săvârșit în condiţiile lui fireşti. În aprecierea chiar greşită şi nedreaptă a preoţimii de către credincioşi sau alţii, stă un avertisment util pentru cler. Slăbiciuni omeneşti sunt, fără îndoială, greşeli se fac, lipsuri se constată uneori, faptele unor preoţi nu sunt edificatoare pentru credincioşi. Un singur preot nevrednic scandalizează mai mult decât o mie de alţi oameni. Dacă preoţii sunt criticaţi mai mult, fie şi greşit, aceasta arată că oamenii preţuiesc şi doresc adevărata preoţie, servită de buni preoţi. Preotul este criticat ca nefiind, sau crezându-se că nu este, la înălţimea misiunii lui, care e deci mare şi sfântă. Dacă în critica făcută preotului stă pentru el jignire şi durere, critica făcută lui ca om şi slujitor presupune o înaltă şi bună idee despre Biserică şi despre preoţia vrednică şi ideală. Preotul este criticat pentru că nu este la înălţimea acestei preoţii; este criticat prin raportare la cerinţele mari ale preoţiei. Este măsurat omul cu chemarea lui, comparat cu sublimitatea şi cu înălţimea misiunii şi găsit mic, insuficient, impropriu. Defavorabilă lui, această apreciere este favorabilă indirect slujirii lui, de care credincioşii îl doresc întru totul vrednic. Preotul se găseşte între firea sa omenească şi o misiune dumnezeiască. Este datoria lui continuă să se ridice cât mai mult de la nivelul de jos al firii la înălţimea slujirii.
Keywords: priest, faithful, God’s servant, the light of the world, the salt of the earth
Summary: How believers see their priest and priest in general – this is a matter that should be of particular interest to all priests. The priest alone cannot be indifferent to what other people think of him, especially those in his spiritual care, but he must desire and seek himself to know in one way or another their opinion and attitude toward him. The priest is bound by his faithful; he is God’s servant to them, he is their servant before God. He addresses them with his word, with his feeling, with all his work and appearance; I address to them his mind, his heart and his deeds, with all that he thinks, feels and does, with all his inner and outer being, with all that is man. They are made ministers of the saints, preachers, fathers, counselors, comforters, for example, the light of the world and the salt of the earth. He is the one who has for them the science of the soul life, who knows the mysteries of God and of the human soul, the one who knows why people are happy or unhappy, good or bad, how they can be corrected and saved. This science, which is heavier and more important than all for life, is the science of the priest, for his faithful.
Teodor M. Popescu (n. 1 iunie 1893, Boteni, Colțești, județul Dâmbovița – d. 4 aprilie 1973 București) a fost un teolog, profesor universitar, traducător, scriitor și ziarist român. Este considerat unul dintre numele proeminente ale teologiei europene din secolul XX.
